Cartea I - "Despre începuturile Şcolii Solomonare"

~ I. 02. Cronografie ~

Mulţi trăiesc cu o convingere greşită că cetăţile ori marile biserici au fost construite de către strămoşii locuitorilor ce trăiesc în zilele noastre în preajma acestora. Sau, mai găsim prin cărţi, că "ţăranii au făcut cutare, sau cutare lucru". Ţăranii însă nu au fost niciodată diferiţi faţă de cei din zilele noastre. Şi-au văzut de treaba lor ; de munca câmpului şi la creşterea animalelor. Eventual, şi-au vândut produsele din gospodărie. Dacă s-au revoltat, cineva din umbră, i-a scos cu siguranţă, din acest ritm. Dacă au fost luaţi la oaste, cineva i-a convins să lase plugul, de voie, de nevoie.

Cititorii noştrii trebuie să fie convinşi că toate construcţiile şi mai ales fortificaţiile, necesită o bună cunoaştere a geometriei, a ştiinţei prelucrării blocurilor de piatră sau a şarpantelor de lemn, precum şi aşezarea acestora la locurile lor. Cât despre feronerie sau vitralii, nici măcar nu are rost să-i amestecăm pe bieţii ţărani, în aceste tehnologii ... Ţăranii nu ştiau nici măcar să-şi bată potcoave la cai sau la boi ; iar la ferestre, puneau în loc de sticlă, băşici de la poci, întinse pe ochiurile cercevelelor. Un ţăran luat de la munca câmpului, ori de la grajdurile animalelor, nu avea de unde cunoaşte tehnologii în construcţii, când el nici măcar nu ştia să se semneze ; darmite să citească. Chiar şi în zilele noastre, majoritatea cheamă pentru lucrările din propria lor ogradă, meşteri.

Desigur că de multe ori, comunităţile locale şi-au adus un anumit aport la unele construcţii. Însă munca lor se rezuma la procurarea de atelaje, la transportul reperelor ori a materialelor, sau eventual, la decopertare şi săparea fundaţiei. Ei nu participau la exploatarea, prelucrarea şi poziţionarea unor obiecte grele, precum blocurile de piatră sau grinzile, a căror greutăţi puteau fi de ordinul tonelor. Pentru prelucrarea şi aşezarea lor, este nevoie de tehnici speciale pe care nici măcar arhitecţii zilelor noastre nu le mai cunosc ! Multe lucruri, au devenit pentru cei de azi ... Mistere, duse în mormânt de către corporaţiile de companioni.

Conceptul de "cetate ţărănească" este o falsificare a istoriei produsă de către adepţii Socialismului şi Comunismului. O teorie falsă, care a prins rădăcini, chiar şi în ţările unde nu a existat Comunism. Cel puţin în Transilvania, ţăranii nu au construit nici o cetate şi nici o biserică fortificată ; fie ei unguri, saşi, secui sau români.

Pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei şi Ungariei, cetăţile antice au fost ridicate de către Meşteri veniţi din Grecia şi Fenicia, apoi de către Colegiile romane ; iar după 1180, de către "Companionii Datoria Eliberării" sau "Copiii lui Solomon". Nu de capul lor, ci din porunca împăraţilor, a regilor, a nobililor, ori a ordinelor militaro-religioase.

După Războiul lui Gheorghe Doja (1514), lucrările la fortificaţii au fost preluate de către arhitecţi şi constructori aduşi din toată Europa de către nobilii care deja nu mai aveau încredere în localnici. Când cetăţile au fost abandonate de către stăpâni, unele au fost preluate de către comunităţi şi întreţinute cu acordul principelui sau a regelui. Dacă însă acestea necesitau reparaţii mai substanţiale, era trimis la faţa locului un şef de şantier, numit de la cancelaria imperială.

Trebuie însă amintit că arhitecţii numiţi de către Coroană, mergeau însoţiţi de către Căpeteniile breslelor din locaţiile care aparţineau fortificaţiile care urmau a fi reparate. Apoi, tot ei chemau la muncă şi Meşterii, Calfele şi Ucenicii. Este de la sine înţeles şi că Împăratul de la Viena ştia de existenţa acestor Meşteri ocrotiţi de legile Imperiale, permiţându-le acestora exploatarea materialelor de construcţii şi comercializarea lor pe pieţele libere ale Imperiului Habsburgic.

De fapt, în toată Europa, până în preajma Revoluţiilor de la 1848, nici o comunitate locală nu a construit cu de la sine putere, sau din proprie iniţiativă, vreo cetate sau vreo biserică zidită. În plus, oamenii dintr-un sat, sau oraş, nu au dispus niciodată de resurse financiare pentru a construi o cetate ori vreo biserică de mărimea unei catedrale mai modeste. Principalele resurse pentru acest tip de lucrări, veneau din afara comunităţilor, în funcţie de interesele militaro-politice sau de poziţia strategică a locaţiei.

Copiii lui Solomon au construit tot ce a fost finanţat cu banii Cavalerilor Templieri, (aproximativ) la Est de Chalon (latitudine : 46° 47' N ; longitudine : 4° 49' E) ... dar uneori şi cu banii Cavalerilor Teutoni. Dincolo de Chalon, au construit de obicei, cei din companionajul Metre de St. Jaques (Copiii Sf. Jaques).

În continuare, voi schiţa o cronografie bazată pe însemnări şi relatări transmise de-a lungul timpului în interiorul Frăţiei Solomonare. Bunicul meu şi prietenul său, mi-au spus că majoritatea lucrările de fortificare ale cetăţilor din Dacia au fost conduse de către Meşteri - constructori din Grecia şi Damasc. Mai spunea, citând Tradiţia, că primul Colegiu Roman de Constructori s-a înfiinţat în anul 64 î. Chr., la Samosta, când la iniţiativa lui Cnaeus Pompeius, regatul Commagene (N-E Siriei) condus de către Antioh I, devine regat-aliat (de fapt, clientelar) Romei. Până la acel eveniment, la Roma s-a construit cu Meşteri din Grecia, Egipt ori din Asia.


Cnaeus Pompeius Magnus
(29 septembrie 106 î. Chr. - 28 septembrie 48 î. Chr.)

Regatul Commagene
(163 î. Ch - 72 d. Chr.)

Antiochus I Theos de Commagene
şi zeul Vahagn
(86 î. Chr. - 38 î. Chr.)

Evenimentul a fost marcat de ridicarea "monumentului lui Antioh" (37°58'54"N 38°44'28"E). Este vorba despre vestitul monument de la Nemroud Dagh, de lângă actualul oraş Adiyaman, Turcia. Se spune că Pompeius aflase de măiestria cioplitorilor în piatră de aici, însă i-ar fi fost greu să-i identifice, fără a demara proiectul unei lucrări. Alegerea temei şi modul de execuţie a monumentului, au fost lăsate la latitudinea şi la iniţiativa meşterilor. Cu acest prilej, au fost acordate primele cetăţenii Romane tuturor Meşterilor şi Calfelor care au lucrat pe acest şantier.


Muntele Nemrut Dagi, Turcia
(reproducere 3D a construcţiei)

Soarele, Mercur, Luna, Marte, Jupiter în Leu (3 august 62 î. Chr. - începutul construcţiei)

Sirius & Orion deasupra Muntelui Nemrut (2008, Turcia)

Datorită apropierii geografice, s-ar putea presupune că aceşti meşteri pietrari, erau de fapt, urmaşii meşterilor conduşi de către legendarii regi Solomon şi Hiram I. Nu foarte departe de Tyr sau de Damasc, ori de Ierusalim, această regiune a Munţilor Taurus a oferit o oază de linişte şi abundenţă, pentru familiile constructorilor plecaţi în lumea largă la lucru.

Colegiul o dată transmutat şi cantonat în preajma Romei sub Protecţie Imperială după finalizarea lucrărilor, se ramifică în mai multe Colegii, o dată cu demararea amplelor lucrări militare şi civile care au început să prindă contur, după Primul Triumvirat (62 î. Chr.). În această perioadă se remarcă şi inginerul militar Vitruvius (Marcus Pollio), care datorită priceperii sale, ajunge arhitectul-şef al Romei, pentru ca peste veacuri să rămână cel mai cunoscut ca autor de Arhitectură datorită manualul lăsat de el ...

Tradiţia mai spune că Împăratului Traian în timp ce încheia pacea din anul 102 d. Chr.,a adus cu sine, la tratativele cu Decebal şi pe arhitectul grec Apolodor din Damasc precum şi pe ajutoarele sale, Balbus şi Celsus. Aceştia au reuşit să-l convingă pe regele dac, despre oportunitatea construirii podului peste Istru, de la Drobeta. Cred că aici, în acest moment istoric, se poate vorbi despre un act de diplomaţie a Împăratului Traian. Acesta ştia că Decebal avea încredere în Meşterii din Damasc.

Cei trei constructori aparţinând Colegiului Commagen, au fost aproape de Împărat, încă de la urcarea acestuia pe Tronul Imperial, pe 28 Ianuarie anul 98. Arhitectul Balbus descendent al comunităţii commagene, pe lângă faptul că moştenea tradiţia de constructori a familiei sale, era şi un bun matematician ; iar acest ultim argument îl făcea pe Apolodor să-i treacă cu vederea unele ciudăţenii ... Anume că Balbus, fusese creştinat în secret chiar de către episcopul Clemet, încă înainte de anul 98 d. Chr. Motiv pentru care îl putem socoti pe Balbus, drept unul dintre primii creştini sosiţi în Dacia, o dată cu armata romană, contemporan într-un fel cu Sfinţii Apostoli. Putem presupune astfel că primele biserici creştine din Dacia Romană, au fost construite de către Meşteri instruiţi chiar de el.

După transformarea Daciei în Provincie Romană, Colegiul de constructori ai noii provincii va fi condus de către Balbus, pentru că Apolodor şi Celsus pleacă la Roma pentru edificarea Columnei şi a Forumului lui Traian. La bătrâneţe, el revine în nordul Italiei, luând cu el din Dacia şi doi ucenici. Aici au construit o capelă pe un istm al Lacului Como (pe locul mănăstirii Piona-Colico, Lecco), pe un teren cumpărat de către arhitect încă din tinereţe. Capela devine un loc de refugiu pentru mai mulţi meşteri bătrâni trecuţi la Creştinism. Comunitatea astfel formată, primeşte îngăduinţa din partea autorităţilor, de a înfiinţa o şcoală de ucenici constructori. Tradiţia mai spune că Meşterul Balbus obişnuia să povestească atât ucenicilor, cât şi cunoscuţilor săi, despre înţelepciunea legendarului rege Solomon ce trăise înainte cu o mie de ani în urmă, în Ierusalim. Dacă legendele despre Solomon ori alte lucruri mai ascunse, stăteau la originea denumiri de Solomonari, sau nu, putem admite că încă din acele momente, ucenicii săi au început să fie cunoscuţi de către localnici, sub numele de "Copiii lui Solomon".


Abaţia Piona, Lacul Como, Italia (46°07'24"N 9°19'56"E)

Dacă admitem legendele despre Balbus şi eventualele lucruri spuse despre el, tot aşa putem admite că Frăţia Solomonarilor, a luat fiinţă în 965 î. Chr., în timpul construcţiei Templului lui Solomon, frăţie fondată de însuşi Regele Solomon ... Care apoi, s-a perpetuat în timp, până când Pompeius o aduce în Italia din regatul Commagene, oferind câteva locaţii pentru familiile acestora, iar în cele din urmă, unii meşteri ajung pe istmul peninsulei din vecinătatea Lacului Como, pe locaţia care devine o pepinieră de calfe constructori. Să vedem totuşi cam în ce mod, s-au petrecut aceste lucruri ...


Abaţia Piona
(Lacul Como, Italia)

Abaţia Piona
(Lacul Como, Italia)

Abaţia Piona
(Lacul Como, Italia)

După anul 271, o dată cu retragerea de la Apulum (Alba Iulia) spre Ratiaria (Artar) a legendarei Legiuni a XIII-a Gemina, câţiva constructori bătrâni se retrag şi ei, în locaţia de la Piona (Colico). În acest mod, fosta şcoală de "Ucenici Solomonari", devine o locaţie care se îngrijea de meşterii bătrâni de pe şantierele Imperiului, care apoi a fost consacrată şi recunoscută oficial, ca fiind a Fraţilor Comescini sau Comeceni, adică a "fraţilor părtaşi" (din lat. comes,-itis ; s.m. şi f ; 1. tovarăş, 2. însoţitor, 3. adept, 4. părtaş, 5. asociat, 6. pedagog). În mănăstirea de la Piona, atât fraţii care se rugau, cât şi cei care-şi câştigau pâinea construind, constituiau până prin anul 900 d. Chr., o comunitate omogenă care "frângeau pâinea frăţeşte". Putem face aşadar, şi o uşoară legătură cu denumirea ulterioară de "companion" utilizată mai târziu în Evul Mediu.

Acest nucleu de meseriaşi în haine de călugări, au furnizat în mod discret creştinilor din Imperiul Roman numeroşi meşteri pricepuţi care-i îndrumau pe aceştia să-şi înalţe la început casele, iar mai apoi, să-şi fortifice satele şi ulterior să construiască chiar biserici. A existat o perioadă dificilă pentru Fraţii Comaceni, în perioada prigoanei din anii 302 - 304, sub domnia lui Domiţianus şi a tetrarhului Galerius, care i-au prigonit pe toţi creştinii din Imperiu.

În cei doi ani ai pontificatului lui Marcellinus, Biserica creştină în general, a fost supusă unei prigoane fără seamăn ; nu numai asupra membrilor săi, ci şi atuturor scrierilor aflate în incintele mănăstirilor. Au fost arse alături de cărţile liturghice şi numeroase manuscrise laice. O parte dintre Fraţii Solomonari s-au refugiat peste tot, chiar şi în fosta Dacia Felix, în zonele aurifere ale Munţilor Apuseni. Această măsură a fost benefică pentru fosta provincie, pentru că aceşti constructori, împreună cu populaţia locală rămasă în teritorii, au început să repare fostele castre romane, pentru a face faţă numeroaselor oşti de prădători aparţinând popoarelor migratoare.

După anul 308, pe timpul pontificatelor : Marcelius I (308-309) şi Eusebius (309) mănăstirea se repopulează, iar pe timpul lui Silvestru I (314-335), majoritatea revin la mănăstirea Piona, pentru a reface biblioteca după manuscrisele ascunse în pivniţele la Monte Cassino. De asemenea, o dată cu venirea la tron a împăratului Constantin (306-337), meşterii şi arhitecţii sunt căutaţi, fiind la mare preţ. În acea perioadă, a fost o abundenţă de lucrări atât militare, cât şi civile, executate la comanda împăratului şi a celor din jurul său. Mănăstirea de la Como intră sub tutelaj benedictin şi fraţii solomonari sunt însărcinaţi să-i înveţe pe mulţi tineri ajunşi la mănăstire, să devină arhitecţi şi ingineri.

Apar din nou opresiuni împotriva creştinilor în vremea lui Iulian Apostatul (361-363), fapt ce-i împrăştie din nou pe locuitorii mănăstirii Como. Cei care revin după trei ani, sunt atât de puţini, încât mănăstirea va fi percepută în următorii 250 de ani ca şi o locaţie de călugări. Cu toate acestea, sunt adesea solicitaţi să trimită câte un frate la unele construcţii de consolidare, atât a obiectivelor militare, cât şi la cele civile nou-construite.

În anul 568, longbarzii lui Alboin sunt chemaţi de trădătorul general Narses. Aceştia se stabilesc la Est de lacul Como, până aproape de Veneţia, invadând şi alungându-i pe localnici. Nu se ştie de ce, însă mănăstirea nu a avut prea mult de suferit, aşa cum se întâmplase cu Monte Casino, care fusese jefuită de aceştia. Poate pentru că au apărut o serie de întâmplări sinistre şi ciudate cu jefuitorii de la Monte Casino ; aşa încât mica abaţie de la Piona a rămas întreagă. Trebuie aici să amintim faptul că printre soldaţii longbarzi, deja se propovăduia în taină, Evanghelia despre Iisus ...

Pentru Frăţia Solomonară, abaţia de la Piona-Lecco reprezintă singura pagină de istorie care a rămas intactă, până în zilele noastre. Încă se mai păstrează vechile fresce alcătuite pe timpul episcopului Agrippinus, unde pe lângă motivele religioase din biserică, mai apar şi elemente laice, percum Arcana a X-a de Tarot (Roata Destinului) sau folosirea Pteranodonilor ("a balaurilor") de către solomonari, ca şi mijloace de transport aeriene.


Arcana a X-a de Tarot
(Roata Destinului)

Solomonarul cu crucea în mână
zburând pe un pteranodon

Călugării benedictini
ai abaţiei Piona

La începutul anului 904, abaţia de la Como trece printr-un incendiu devastator care mistuie din nou, aproape toată biblioteca. Clericii îi acuză pe constructori de incendiu şi-i alungă dincolo de zidurile mănăstirii, învocându-se prevederile Conciliului din 658, de la Nantes : "Sunt interzise corporaţiile, confreeriile de arte şi meserii. Episcopii trebuie să distrugă păgânismul.".

Frăţia reface corpurile şi biblioteca, care au fost distruse, însă cu toate acestea, micul grup laico-religios, se scindează. Câţiva pleacă la Tudela, în Spania. Acolo vor înfiinţa companionajul Copiilor Meşterului Jaques (sau a lui Iacob - Însoţitorul Domnului). Un alt grup, pleacă la Monte Cassino, iar cel de-al treilea, la sugestia abatelui Odo de la St. Cluny şi sub îndrumarea Meşterului Fulbertus, pleacă la Chartes şi St. Cluny în Franţa pentru lucrările pe care meşterul le contractase cu episcopul. Lucrările de la Chartres au fost obstrucţionate de primul mare incendiu provocat de un trăsnet, care a mistuit atât şarpanta, cât şi şcoala şi clădirile muncitorilor.

În cele din urmă, lucrarea se finalizează pe 8 septembrie anul 1000. Totuşi, catedrala, va mai fi mistuită în decursul timpului, de încă 12 incendii. Meşterul Fulbertus moare imediat după primul incendiu şi alegerea noului Meşter, le-a fost impusă Copiilor lui Solomon, de către Abatele Odilon de la abaţia St. Cluny, care a contribuit cu bani, la finalizarea catedralei. În aceeaşi toamnă, abatele adună toţi meşterii şi calfele şi-i duce la Cluny pentru a-i integra în rândurile companionajului Sfântului Jaques. Ajunşi la Cluny, în Burgundia, încep costrucţia unei uriaşei catedrale. În 1048, Abatele Odilon moare şi în locul său este numit abate, Hugues de Semur.

În 1048, Abatele Odilon moare şi în locul său este numit abate, Hugues de Semur. În vara anului 1084, lucrarea se întrerupe, din lipsă de fonduri. Abatele îşi trimite fraţii din Franţa, până la Compostela, să adune fonduri pentru Cluny, în numele Mormântului Sfânt de la Ierusalim, pângărit de către păgâni ... Mai mult, înrolează cavaleri pentru a asedia Tudela din Spania, pentru recuperarea din Castelul Stelei deţinut de mauri, locaţia moaştelor Sfântului Iacob. Oraşul este eliberat, iar în anul următor (1085), este inaugurată şi noua catedrală de la Cluny, de unde va porni şi Prima Cruciadă, cea a Săracilor.

Imediat după măcelărirea Cruciadei Săracilor de către arabi, constructorii sunt trimişi la Est de Tripoli, să construiască fortăreaţa Krak des Chevaliers (34°45'25"N 36°17'40"E), fiind îmbarcaţi pentru Locurile Sfinte, din portul Saintes-Maries-de-la Mer. Fortăreaţa este finalizată în 1098 şi este încredinţată Fraţilor Ospitalieri. După terminarea construcţiei, apar probleme cu drumul de întoarcere în Franţa. Drumul trebuia parcurs în etape. Meşterii şi Calfele sunt îmbarcaţi până la Constantinopol. De aici, se îmbarcă pentru a ajunge la Messina, însă o furtună aruncă două ambarcaţiuni pe coastele Mării Neagre. Restul ajung cu bine în Sicilia dar unii pleacă în Italia pentru a începe lucrările de la Catedrala din Modena. Grupul rătăcit ajunge în cele din urmă la gurile Dunării, apoi pe uscat trecând prin Ungrovlahia, în zona Târnova, lângă Arad, unde câţiva refuză să plece mai departe, găsind de lucru la cetăţile din zonă. Restul pornesc spre Viena, iar de aici, la Strasbourg şi în cele din urmă, se regăsesc la Cluny.

În 1113, seniorul Bernard de Clairvaux-Citeaux devine monah. După un an, primeşte permisiunea de a fonda abaţia şi catedrala la Clairvaux. Se duce la abatele Barthelemy de Jur în l'Aisine-Picardia, unde se executau reparaţiile catedralei din Laon, pentru a aduce câţiva companioni pentru Clairvaux. Stăruie şi pe lângă abatele Gauthier de Mortagne să i-l dea pe meşterul şef care începuse în 1106 catedrala de la Chalon.


Krak des Chevaliers, Siria
("Fortăreaţa Cavalerilor")

Krak des Chevaliers, Siria
("Roţi de transportat apă")

Krak des Chevaliers, Siria
("Şanţ de apărare cu apă")

Are revelaţia de a deveni protectorul şi re-organizatorul companionajului Copiii lui Solomon, cărora li s-au sugerat intrarea în rândurile unui nou-înfiinţat ordin, cel al Datoriei Eliberării ... din care făceau parte şi Copiii Meşterului Jaques. Ulterior, Frăţia Solomonară este cooptată la recomandarea Abatelui Bernard, în proiectele edilitare ale nou - înfiinţatului Ordin al Termplierilor, pentru zona de nord-vest a Franţei şi pentru Germania, lăsând zona de Sud a Franţei precum şi Spania, în seama Meşterilor Sf. Jaques. Se aveau în vedere construirea de poduri şi comanderii, precum şi edificarea unui lanţ de Catedrale în stilul romano-gotic, gândit de către ilustrul Abate Suger de la St. Denis, consilier al regelui Louis al VI-lea.

Asocierea Copiilor lui Solomon cu Ordinul Cistercian, a fost una dintre cele mai prospere etape din istoria Frăţiei. Încep ample lucrări la fundaţiile abaţiilor Trois-Fontaines, Fontenay, d'Igny ... după care şantierele se extind către Nordul, Centrul şi Estul Europei. Cele două companionaje, prin acea mişcare liberă a meşterilor constructori, pe ruta consacrată a Turului Franţei, s-a materializat prin edificarea până în 1172, a peste 134 de mănăstiri, iar din acest număr, 76 au fost edificate numai de către companionajul Copiii lui Solomon.

Frăţia este consolidată şi prin includerea tuturor Meşterilor şi Calfelor în rândurile Fraţilor conjugaţi (adică mireni, laici). Desigur că apartenenţa la un Ordin călugăresc a fost pentru acele timpuri un privilegiu, care a diluat într-o mare măsură fundamentele principiale pe care se situa odinioară, Frăţia Solomonară.

După Bula papală din 1312, o dată cu scoaterea în afara legii a Ordinului Templului, lucrările intră în declin. Din lipsă de finanţare, aproape toate catedralele începute, încep să fie părăsite de meşteri şi companioni. Au urmat apoi evenimentele pe care le-am expus mai înainte ; ploile şi răcirea climei, ciuma, războiul de 100 de ani, războaiele husite ... situaţii care i-au împins pe unii constructori să emigreze spre ţinuturi neafectate de aceste catastrofe, precum zona Carpaţilor Apuseni.

Desigur că acest peripliu şi această prezentare este foarte succintă. Poate ar fi fost mai nimerită transcrierea unei cronologii ... Am încercat acest lucru într-o lucrare anterioară, însă până la urmă a ieşit altceva.

Este momentul să marcăm sosirea primilor companioni ai Copiilor lui Solomon în Transilvania; de fapt, o revenire în aceste locuri ale fostului Imperiu Roman, după câteva sute de ani. Acest lucru se petrecea în 1179, când ia fiinţă abaţia din Igriş (judeţul Timiş), aflată în subordinea fraţilor cistercieni din Pontigny (Burgundia-Franţa). Evenimentul s-a petrecut din iniţiativa unui discipol al abatelui Bernard, pe nume Eskile, sprijinit de soţia a doua a lui Bela al III-ea, Marguerite de Franţa, fiica lui Louis VII şi al Constanţei de Castilia ...

Apariţia cistercienilor pe aceste meleaguri, nu a fost întâmplătoare. Se urmărea de către templieri deschiderea unui Drum al Sării pe malurile Mureşului, peste care se suprapunea Cel a Aurului extras din Apuseni. De obicei, înainte ca templierii să-şi ridice comanderiile se făceau eforturi pentru înfiinţarea unor abaţii cisterciene care reprezentau în fond, capete de pod în ţinuturile unde aceştia aveau interese. Abaţiile deveneau sedii bancare şi depozite pentru diferite documente.

Voi sublinia aici, că de fapt, Companionii Datoriei, ca şi constructori străini, proveneau în majoritate, din familii valahe, maghiare, germane, cehe ; dar şi greci şi armeeni din Constantinopol. Ţinuturile acestea erau aşadar, foarte bine cunoscute de către aceşti constructori ... şi implicit, şi de către cistercieni şi templieri. Odată cu venirea la tronul Ungariei, ca şi regină, a Margueritei, cistercienii şi templierii aveau deja un susţinător foarte puternic în aceste ţinuturi ale Ungrovlahiei.

Tot în aceeaşi perioadă se construieşte şi biserica de la Târnova, lângă Arad, finanţată de către Ordinul Templier. Abaţia din Igriş şi amplasamentul templier de la Târnova, au fost primele avantposturi ale Bisericii Catolice, ce urmărea versantul nordic al Carpaţilor Meridionali, către Constantinopol.

În 1202, Fraţii Solomonari încep lucrările la abaţia de la Cârţa, şi după trei ani, o refac pe cea de la Cisnădioara (judeţul Sibiu), care a şi fost donată fraţilor cistercieni de către Magistrul Goulinus. Au urmat alte lucrări, precum refacerea cetăţilor Dezna, Şiria, şi Cladova (judeţul Arad), apoi cele din Transilvania : Rupea, Sighişoara, Feldioara. Frăţia numără tot mai mulţi membrii, iar meşterii încep alte şantiere pe întreg cuprinsul Transilvaniei (Ungrovlahiei), Ungariei, Serbiei Croaţiei şi în sudul Poloniei.

Apoi, în 1211, după sosirea Cavalerilor Teutoni, Frăţia primeşte finanţări pentru a începe lucrările de fortificare a castelelor din Ţara Bârsei, stând sub comanda Maestrului Herman. După ce în 1225 aceştia sunt alungaţi din porunca regelui ungar Andrei al II-lea, Frăţia îi ajută pe saşi să-şi ridice bisericile fortificate, ca avantposturi împotriva hoardelor tătare. În 1247, Frăţia primeşte de la Bela al IV-lea, regele Ungariei, ordinul de a sta sub oblăduirea Cavalerilor Ioaniţi, aşezaţi în Banat şi Severin. Încep în această zonă, lucrări masive de fortificare şi reparaţie a vechilor castre romane. În 1280, este ales Staroste (Maître d'oeuvres IOAN) un valah ; pentru lucrările din acest colţ al Europei. Evenimentul este marcat prin zidirea unor biserici ortodoxe ; printre care cea din Densuş, Colţ şi Strei (judeţul Hunedoara), pe domeniile unor nobili valahi din ramura Cânde.

Tot cam în aceeaşi perioadă, Starostele Emanuel (Manole), împreună cu zece companioni, ridică biserica Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş, la cererea contelui valah transilvănean, Radu Negru. Tot mai mulţi companioni din Franţa, sosesc în Transilvania cu familiile, din pricina evenimentelor nefaste prin care trece întreg Vestul Europei. Acolo, pe lângă că se construia tot mai puţin şi după ce templierii au fost judecaţi şi condamnaţi, toţi cei care au avut legături cu aceştia, au început să fie hăituiţi de către unii regi şi de către Biserica Romano-Catolică. Ordinul Cistercian este văzut ca un Ordin aflat într-o legătură mult prea apropiată cu ereticii templieri. Din acest motiv, Biserica Romano-Catolică impune cardinalilor să nu mai hirotonisească nici un frate cistercian. Lipsit de ierarhia clericală, Ordinul se va stinge de la sine.

După ce Iancu de Hunedoara moare la Zemun, în 11 august 1456 şi după ce în 16 martie 1457, Ladislau fiul lui Iancu este executat de către gruparea Mihail Szilagyi, Frăţia se retrage cu toţi meşterii săi, în localităţile miniere şi în vecinătatea acestora, din Carpaţii Apuseni. Se trece la o viaţă sedentară cu mici gospodării, însă fraţii solomonari trimit anual în Vestul şi Centrul Europei câte un emisar în căutarea unor lucrări. Se formează mici convoaie care transportă lemn şi produse din lemn cu ocazia unor târguri. Pe timpul vânzării produselor, se contractau şi lucrări în construcţii. Europa Centrală şi de Vest a început să prospere ; prin urmare, mulţi rămân în Franţa, Italia, Cehia, Anglia sau Germania împreună cu alţi fraţi, împreună cu familiile lor.

După ce meşteşugarii saşi intervin în primăvara anului 1466 pe lângă regele Matei Corvin, aceştia obţin măsuri protecţioniste, fapt care va însemna o devalorizare a conceptelor tradiţionale conservate până atunci de către Meşteri şi Companioni. Aceste măsuri vizau autoadministrarea locală, inclusiv întreţinerea fortificaţiilor. După anul 1500, nici nu mai putem lua în calcul existenţa unui Companionaj în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el se scindează în asociaţii de breslaşi, sau simple asocieri prin oraşele, care lucrau deja după alte reguli.

Starostele şi cei câţiva meşteri stabiliţi cu familia prin cătunele de pe văile Arieşului mai păstrează din Tradiţia Solomonară doar câteva elemente legate de construcţiile din lemn şi parţial, cele din piatră. Comenzile scad, pentru că seniorii maghiari aduc deja meşteri din Italia şi Germania ce aduc cu ei noile stiluri arhitectonice, bazate pe construcţiile din cărămida arsă în cuptoare industriale, care schimbă radical tehnologiile în această activitate. Piatra în asociere cu lemnul rămân la dispoziţia celor fără bani, prin urmare şi construcţiile cu aceste materiale intră în declin. Dulgheria se adaptează la construcţiile din cărămidă, iar din acest punct, companionii se integrează în breslele ce încep să funcţioneze prin oraşele europene ale sfârşitului de Ev Mediu ...

Caracterul ezoteric a rămas însă, imprimat în tehnologiile de lucru. Marcarea componentelor se face după cum cere structura ce urmează a fi ridicată (cerc, croşet, limbă de viperă, labă de gâscă ...). Numerotarea se face după alfabetul cunoscut încă din vremea lui Iulius Cezar. Marca generală este "Pendulul lui Solomon", care se imprimă pe primul sau ultimul căprior. Calculele şi transmiterea semnalelor pe şantier, se fac potrivit dactilonomiei, aşa cum apare scris şi în lucrarea lui Beda Venerabilul (672 - 735). Aceasta pentru a nu da curs la dorinţa veneticilor de a cunoaşte procedeele tehnologice. O dată cu meseria era asimilată de către ucenic şi acea sumă de cunoştinţe, ce în zilele noastre ar însemna un cumul de cultură generală. Uneori chiar mai mult, dacă mintea ucenicului putea percepe Hiperfizica.

Vasile Nicola (Ursu) din familia Neamţu din Arada, cel pe care Istoria îl cunoaşte drept Horia, care a condus răscoala de la 1786, a fost Meşter Arhitect, însă nu a lăsat în urma sa nici un ucenic. Ultima sa lucrare din Cizer (Sălaj) a fost transportată la Muzeul Etnografic din Cluj. Alt Meşter a purtat Phal-Madul. Dar pentru că nici acela nu a lăsat în urmă alţi urmaşi, Jurnalul a fost purtat de către Tutorele bunicului meu, apoi acesta l-a încredinţat bunicului meu când i-a sosit Ceasul. Apoi, a ajuns la mine. Până când a trebuit să-l ard pentru a nu cădea în mâinile Securităţii.

De atunci, totul a fost lăsat în memoria mea ... de Inscribor, Orator, Actor, Notatior (trasator, sol, conducător, observator). Lămuririle şi Tradiţia, le-am primit de la Fratele Bejan, prietenul bunicului meu ... Limba Verde, dactilonomia, Magna Phisica (Hiperfizica) ... sunt lucruri care poate ar trebui să le reconstituim, cel puţin descriptiv.

www.000webhost.com