Cartea I - "Despre începuturile Şcolii Solomonare"

~ I. 01. Introducere ~

Companioni şi companionaje ... O poveste de Ev Mediu. S-ar putea crede pe bună dreptate, că ele au răsărit cumva spontan, din neant. De fapt, nici nu găsim descrieri foarte concrete legate de apariţia lor ... poate, fraze sporadice şi note, consemnate cu prilejul construcţiilor Marilor Catedrale. Şi un caiet cu schiţe, rămas de la Villard de Honnecourt ...

Până chiar şi cuvântul "companionaj" poate că este discutabil ; cu toate că majoritatea istoricilor spun că acesta vine din latinescul "companionem proprement", care se traduce prin "cel care-şi împarte pâinea cu altul" ... şi de aici, săritura vine dintr-o prescurtare din latina vulgară : "de cum et panis". După secolul al XIII-lea, cuvântul devine sinonim cu expresia franţuzească "companion", adică "însoţitor". M-am ocupat de această poveste pe parcursul acestei cărţi, fără a avea în vedere o abordare istorică. M-am obişnuit cu gândul că ea trebuie să fie doar o simplă cronografie literară.

Cine erau aşadar, acele personaje care-şi ziceau Companioni ? Fără a avea rang ori titlu nobiliar, inginerii militari ori arhitecţii acelor timpuri au fost oameni liberi care însoţeau armatele şi îşi câştigau banii din ingeniozitete, sau dacă vrem, din priceperea de a construi maşini de război pe câmpurile de luptă, sau fortificaţii. Dacă regii cucereau noi teritorii cu spada, companionii ridicau în urma lor turnuri de apărare, ziduri, poduri, drumuri prin trecători ; ansamble care consolidau poziţia acestora în acele teritorii. Puţini mai ştiu că în Antichitate şi Evul Mediu armatele erau însoţite în ariergardă de familiile militarilor, de preoţi-călugări, adesea chiar şi de copii ; şi nu în ultimul rând, de meşteri şi ingineri militari care întreţineau armamentul, îl fabricau cu ajutorul forjelor ambulante, construiau catapulte, baliste, turnuri de asalt ... Biserica Romano-Catolică proceda în mod analog : convertea la Creştinism, apoi consolida locaţia cu o biserică sau cu o abaţie.

Adesea, interesele seniorilor cu cele ale Bisericii coincideau ; prin urmare, ridicau simultan atât cetatea, cât şi biserica. Vedeam apoi, că cetatea era apărată de un corp de soldaţi, iar în biserică era adus un călugăr-preot ; în timp ce populaţia locală avea obligaţia să întreţină cu hrană şi bani, cele două componente sosite pe teritoriul lor. Aceasta pentru că Armata şi Biserica aduceau cu sine siguranţa şi speranţa ... Pentru că gloria a fost întotdeauna a regilor sau a celor cu funcţii ecleziastice, istoria nu i-a consemnat pe companioni decât poate întâmplător ; şi nici pe arhitecţii care conduceau armatele de constructori nevăzuţi. Rămâneau discrete în anonimat şi doar anumite însemne cifrate, precum cel al Pendului lui Solomon ori marcajele de pe subansamble, indicau trecerea acestora pe acolo. Cronografia aceasta punctează îndeosebi trecerea unei astfel de armate nevăzute prin Ardeal, cea a Ordinului Copiilor lui Solomon ai Datoriei Libertăţii, numit aşa de către documentele Ordinului Cistercian fondat de către Abatele St. Bernard de Clairvaux-Citeaux. Sau mai familiar şi mai pe scurt, sub denumirea de Şcoala Solomonarilor. Unii ar putea confunda Companionajul Copiilor lui Solomon cu o Breaslă de Constructori.

Ca să nu încurcăm lucrurile, trebuie lămurite unele aspecte chiar de la început. Breasla era o uniune de meseriaşi dintr-o unică categorie de activitate, legată de o meserie ; cum ar fi cea de dulgher, pietrar, cizmar, croitor ... Fiecare meserie dintr-un oraş, îşi alegea câte un Staroste. Companionii erau şi ei o uniune, însă de un evantai de meserii legate strict de activitatea de Construcţii. Ei se subordonau unui Meşter-Arhitect. Dacă şantierul era mare, Arhitectul avea în subordine Meşteri pentru fiecare categorie de meserii : peste pietrari, peste dulgheri, peste fierari, peste cărăuşi ... Dacă şantierul era mic, Meşterul Arhitect avea în subordine doar calfe şi ucenicii calfelor. Dacă breslaşii contribuiau cu o sumă de bani pe care o administrează Starostele breslei, cam acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul Companionajelor.

Există însă şi câteva diferenţe. În Companionaj nu se percepeau bani de la ucenici pentru învăţarea meseriei, cum se proceda în mod curent la Bresle. Meseria în Companionaj se învăţa gratuit, însă condiţia radicală era aceea de a fi admis în această societate-frăţie, lucru care se petrecea doar în anumite condiţii, şi doar cu aprobarea Meşterului Arhitect. Breslele nu ţineau cont de restricţii atât de drastice, ci mai degrabă de plata părintelui care-şi trimetea copilul la meserie. Companionajul lua apărarea în justiţie oricărui membru, pe când breslaşii rămâneau pe cont propriu în faţa judecătorului. În companionaj, erau interzise duplicatele la o lucrare, fără consimţământul celui care a proiectat-o prima dată, din ordinul regelui, nobilului sau a episcopului. Breslele însă nu ţineau cont de acest lucru şi reproduceau orice ; fiind plătiţi de mica burghezie ce dorea să parvină. Autorizaţia de construcţie, ca să spunem aşa, cădea în sarcina beneficiarului, care trebuia să prezinte nobilului local sau regelui, planurile construcţiei. Plângerile dintre membrii companionajului erau rezolvate strict în acest cadru, sub supravegherea Arhitectului, fără să se mai ajungă în altă instanţă. Se mai poate continua, în a puncta diferenţele dintre un Companionaj şi o Breslă, însă nu vom mai continua, considerând că exemplele au fost suficiente. La sfârşitul acestei cărţi, este prezentat Statutul Companionilor, care este relevant în acest sens.

Unele afirmaţii din această carte se bazează pe relatările bunicului meu şi a prietenului său care m-au îndrumat în spiritul acestei Tradiţii străvechi, însă însemnările şi jurnalul meu din acea perioadă, l-am ars în perioada Comunistă pentru a evita o descindere în forţă a Securităţii într-o situaţie delicată pe care am trăit-o în 1986.

Revenind însă, la termenul de Frăţie Solomonară ca şi Companionaj, cititorul trebuie să înţeleagă că aici este vorba despre păstrarea unor tradiţii medievale legate de contractarea lucrărilor, exploatarea şi finisarea materialelor folosite la construcţiile contractate, transportul lor, apoi punerea acestora în operă. Desigur că unele amănunte nu mi s-au transmis, însă lucrând eu însumi pe şantier, multe lucruri le-am dedus. Iar mai apoi, le-am regăsit ca şi confirmări, consemnate dispersat, prin unele lucrări la care am avut acces după Revoluţia din 1989. Încă de la început, mulţi îşi vor pune întrebarea firească : oare cum a ajuns un Colegiu sau un Companionaj, până aici în zona Carpaţilor Apuseni ? Răspunsul este destul de simplu : nu de voie, ci mai degrabă obligaţi de împrejurări. Şi pentru că trebuie începută această cronografie încâlcită, de undeva, voi începe mai întâi cu declinul brusc şi ireversibil al Companionajelor de pe teritoriul Franţei, ţară ce adăpostise timp de 300 de ani, majoritatea constructorilor din Europa, crema meseriaşilor ce au construit Marile Catedrale. Simbolistica Turului Franţei la ciclism, este legată de periplul acestor constructori acolo, de traseul pe care-l urmau Meşterii şi Calfele.

Europa de Vest - între anii 1314-1317 - a înregistrat un adevărat cataclism economic datorat răcirii bruşte a climei şi a ploilor nefireşti, ce au depăşit chiar 260 de zile pe an ! După cei trei ani de ploi nesfârşite, a urmat o foamete cumplită ce a cuprins toată Europa. Au fost sacrificate toate animalele din gospodării ... inclusiv, cele de povară. Construcţiile au fost abandonate şi lumea europeană a trecut la un regim barbar de supraveţuire. S-a ajuns până la forme de canibalism uman ... despre care nu este cazul să amintesc aici. Cei dornici de mai multe detalii sau cei care sunt mai neîncrezători, pot consulta analele din acea perioadă, consemnată prin cancelariile regale. A urmat apoi, Războiul de 100 de ani (1337-1453), peste care s-a suprapus Marea Ciumă (Moartea Neagră) din 1347-1351, precum şi revoltele ţăranilor din Franţa şi Anglia, din 1368. Nu peste mult timp, a urmat Marea Schismă din 1407 ( "Mare Schismă a Vestului", 1378-1417 ), însoţită de atrocităţi şi drame a căror victime au fost printre alţii şi protectorii Frăţiei Solomonare, adică acel renumit Ordin Cistercian, care în 200 de ani s-a întins cu repeziciune în toată Europa. La fel cum s-a ridicat, tot aşa Ordinul s-a şi prăbuşit ; cam în acelaşi timp şi cam în paralel cu Ordinul Templierilor, ce iniţial sub Filip al IV-lea cel Frumos căzuse în dizgraţie (1307), imediat după ce a fost scos în afara legii de către Biserica Catolică.

După nici 300 de ani mai târziu, în 1790, Ordinul Cistercian marginalizat de către Papă, ajunge şi el să fie scos şi el în afara legii, de către Adunarea Naţională din Franţa. De atunci, până pe la mijlocul secolulului al XX-lea, Ordinul Cistercian a rămas desfiinţat. În zilele noastre, a fost reactivat ; însă într-o formulă pur monahală, după canoanele Bisericii Catolice, desigur ţinând cont şi de pe principii generalizate, stabilite cândva de către Sf. Bernard. Acest Ordin Cistercian modern, nu mai are nimic din măreţia fostului Ordin fondat de Sfântul Bernard ... Scoaterea Ordinului Cistercian din rândurile ordinelor monahale ale Bisericii Catolice s-a datorat în primul rând, implicării acestuia la fondarea Ordinului de călugări-soldaţi ai Templului implicaţi activ în primele Cruciade. Pentru punerea în practică a planurilor edilitare ale Ordinului Templier, cistercienii le-au împrumutat acestora şi elita constructorilor pe care aceştia i-au stimulat, ba chiar i-au inclus în rândurile lor, ca Fraţi Minori Laici sau Fraţi Conjugaţi. Vorbim aici desigur, despre Companionajul Copiilor lui Solomon. Iar după 300 de ani de construcţii magnifice, ce mai puteau face nişte companioni patronaţi de un Ordin ajuns în dizgraţie într-un moment istoric funest ? S-au refugiat acolo unde au crezut că atât ei, cât şi familiile lor, sunt adăpost. Potrivit unor documente, unii nobili care au servit în Ordinul Templier, s-au ascuns printre lucrătorii Companionajului, când aceştia au luat calea pribegiei. Din Franţa, s-au refugiat în Alpii Elveţieni şi Boemia Germană ; iar după izbucnirea Războaielor Husite (1420-1434), mulţi s-au refugiat în Anglia. De asemenea, cei din Boemia Germană şi Austria s-au refugiat spre Nord, după cum alţii, s-au stabilit şi mai departe, în ţinuturile montane din Carpaţii Apuseni pe domeniile regilor unguri, unde s-au integrat printre localnicii valahi, adoptându-le religia ortodoxă şi limba.

Deoarece ne lipsesc foarte multe date despre această mare dispersie a Fraţilor Solomonari, toate referinţele mele din această carte se rezumă doar la această ... "ramură valahă" a Frăţiei Solomonare, care au supraveţuit prin integrare în populaţia locală de aici. Multe familii din zona Munţilor Apuseni au încă vie în memorie rude care în perioada Imperiului Austro-Ungar, au plecat în Statele Unite cu unelte, să construiască din nou, acolo în Noua Lume. Se pot căuta nume ca : Neamţu, Timuş, Han (pietrari), Avram, Ţoc, Bordea, Oaidă, Bogdan, Vârtan (dulgheri), Onea (fierari), Sicoe, Mon (mineri). Sunt nume de familii care au făcut parte din Frăţie ...

După secolul XVI, unii meşteri împreună cu familiile lor, au plecat în Maramureş, continuând şi acolo Tradiţia, însă ei s-au izolat de Frăţie imediat după înfrângerea Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Chiar dacă Frăţia, ca şi Companionaj, s-a stins şi aici, de mai bine de 400 de ani, cei mai mulţi au trecut la modelul de breaslă, unde fiecare meşter devine un şef de echipă, care contactează lucrări pentru sine şi echipa sa. S-a păstrat însă o Tradiţie de contractare a lucrărilor sub îndrumarea unui Staroste ca Meşter-Arhitect, cunoscut drept Fratele IOAN. Acesta se întâlnea cu ceilalţi Meşteri o dată pe an, pe Muntele Găina cu prilejul Târgului de Fete, pe 24 Iulie. Erau aduşi acolo şi copiii mai deosebiţi ce trebuiau să facă parte din Frăţie, pentru a fi instruiţi individual, de câte un Meşter. Unul era preluat de către Fratele IOAN, alături de care lucra timp de 7 ani, timp în care era iniţiat în tainele meseriilor care aveau legătură cu toate construcţiile, precum şi legăturile acestora cu Ştiinţa Hiperfizică. Meşterii din jurul Fratelui IOAN, mai erau cunoscuţi şi sub denumirea de Contraşi-Solomonari, pentru că în cursul deplasărilor, ei se deghizau în cântăreţi ambulanţi, având sculele de construcţie (ferăstraie, rigle, compas, dălţi, ciocane, tesle, topoare ... etc.) ascunse în interiorul instrumentelor muzicale. Este de la sine înţeles că atât Meşterului, cât şi Contraşilor nu le lipseau acea minimă cultură muzicală, în caz că situaţia o impunea ca atare, de către autorităţile vamale sau în alte împrejurări. Tot cam în acest mod, au fost transportate sculele şi cu prilejul călătoriilor în Statele Unite ale Americii, în secolele XIX şi XX. Trebuie să subliniez încă de la început, şi poate o voi mai face şi pe parcurs, că potrivit Tradiţiei, Companionajul Copiilor lui Solomon nu a contractat niciodată lucrări la vreo închisoare sau la locuinţe aparţinând burgheziei. Contractele s-au limitat doar la cetăţi şi biserici creştine.

www.000webhost.com